Mi s-a spus că iubesc copilăros, dar nu sunt de acord. Copiii iubesc intens, cu cea mai onestă pasiune posibilă, nu una impusă de vreo normă de intimitate a cuplurilor. Eu iubesc mai mult ca un om bătrân, pentru care dragostea nu înseamnă pasiune, ci mulțumire interioară. Eu iubesc... pașnic.
El e ca mine din multe puncte de vedere. Are ochii negri – dar vede lumea'n albastru ca şi mine; e miop și el, nu poate să creadă că există atâta vanitate în unii oameni, dar refuză să meargă la oftalmolog. Îmi mai fură "ochelarii" ca să citească – Dostoievski, desigur.Mă tachinează că-mi plac dramele,dar şi acum când vorbesc despre el îi văd privirea absorbită de acţiunea poveştii, a personajelor, a ecoulului ce lasă urme în sufletul meu şi al lui, așa că n-are decât să fluture marii clasici ruși prin fața mea pentru că știu că o face numai ca să-și păstreze aerul de pseudo-intelectual.
Da, da, se mai poartă ca și cum nimeni nu-l înțelege, dar nu exagerează ca mulți alții. Nu e artist. Adică, desenează, dar mediocru; cam așa cum scriu eu, dar nu e un impediment asta pentru el. Și ascultă muzică numai când desenează. Mă impresionează lucrul ăsta... și mă cam sperie. Am început și eu să ascult muzică mai rar. Am renunțat la căștile permanent înfipte în urechi de fiecare dată când ieșeam pe stradă. Parcă aud mai bine lumea acum. Am realizat că îmi anihilam un simț plimbându-mă pe ritmul altei realități; iar acum merg pe ritmul lui.
Nu fumează! Probabil ar fi trebuit să consider asta un prim indiciu că ceva nu va merge bine. În toate marile povești contemporane de dragoste cineva fumează.Şi-a dat seama că acest lucru nu-i aduce niciun beneficiu, iar intr-o zi a spus: stop, vreau să-mi demonstrez mie că pot şi că am voinţa de a mă opri atunci când o vreau şi o gândesc. Încetase să mai fumeze atunci când l-am cunoscut eu. Printre altele, îi apreciez şi perseverenţa.
Totuși, îmi place că nu fumează, dar cel mai mult îmi place un locșor de pe pieptul lui. Parcă e făcut special pentru mine; e spațiul ăla dintre stern si claviculă (oricare claviculă) care se mulează perfect capului meu. Și îi pot auzi inima; și-i simt plămânii cum se-nfoaie – iar când adorm, valsez pe ritmul lui.
Câteodată mi-ar plăcea să rămânem așa, dar orice sistem suferă de entropie, iar noi ne degradăm reciproc.
Îmi apucă o mână dacă liniștea devine tensionată, ca să-mi deseneze cerculețe în palmă. A descoperit el la un moment dat că acolo ma gâdil cel mai mult. Și-n momentul ăla, mă ridic într-un cot și vreau să-i spun că îl iubesc... Dar nu o fac. Și el rămâne tăcut; suntem niște fricoși amândoi – inapți emoțional. Și mă așez la loc, întorcându-mă la cuibul nostru de grauri muți.
Într-o zi, unul din noi va decide că e momentul să terminăm copilăriile. Știm că ne iubim, dar ne e frică de faptul că nu suntem în stare s-o spunem sau s-o arătăm. Ne vom lua în brațe o ultimă oară și vom ști de atunci că, chiar dacă ne vom îndrăgosti din nou (și sperăm să ne îndrăgostim din nou), nimeni nu va mai avea pieptul lui și nimeni nu va mai avea palmele mele. Îmi voi desena singură cerculețe, pe ritmul altui vals.
Nu ne-a scris Shakespeare; nu ne vom sinucide și nici nu vom avea ciocârlii să ne cânte tragedia. Noi vom trăi... așa cum știm, chiar și separați, chiar și singuri.
El e ca mine din multe puncte de vedere. Are ochii negri – dar vede lumea'n albastru ca şi mine; e miop și el, nu poate să creadă că există atâta vanitate în unii oameni, dar refuză să meargă la oftalmolog. Îmi mai fură "ochelarii" ca să citească – Dostoievski, desigur.Mă tachinează că-mi plac dramele,dar şi acum când vorbesc despre el îi văd privirea absorbită de acţiunea poveştii, a personajelor, a ecoulului ce lasă urme în sufletul meu şi al lui, așa că n-are decât să fluture marii clasici ruși prin fața mea pentru că știu că o face numai ca să-și păstreze aerul de pseudo-intelectual.
Da, da, se mai poartă ca și cum nimeni nu-l înțelege, dar nu exagerează ca mulți alții. Nu e artist. Adică, desenează, dar mediocru; cam așa cum scriu eu, dar nu e un impediment asta pentru el. Și ascultă muzică numai când desenează. Mă impresionează lucrul ăsta... și mă cam sperie. Am început și eu să ascult muzică mai rar. Am renunțat la căștile permanent înfipte în urechi de fiecare dată când ieșeam pe stradă. Parcă aud mai bine lumea acum. Am realizat că îmi anihilam un simț plimbându-mă pe ritmul altei realități; iar acum merg pe ritmul lui.
Nu fumează! Probabil ar fi trebuit să consider asta un prim indiciu că ceva nu va merge bine. În toate marile povești contemporane de dragoste cineva fumează.Şi-a dat seama că acest lucru nu-i aduce niciun beneficiu, iar intr-o zi a spus: stop, vreau să-mi demonstrez mie că pot şi că am voinţa de a mă opri atunci când o vreau şi o gândesc. Încetase să mai fumeze atunci când l-am cunoscut eu. Printre altele, îi apreciez şi perseverenţa.
Totuși, îmi place că nu fumează, dar cel mai mult îmi place un locșor de pe pieptul lui. Parcă e făcut special pentru mine; e spațiul ăla dintre stern si claviculă (oricare claviculă) care se mulează perfect capului meu. Și îi pot auzi inima; și-i simt plămânii cum se-nfoaie – iar când adorm, valsez pe ritmul lui.
Câteodată mi-ar plăcea să rămânem așa, dar orice sistem suferă de entropie, iar noi ne degradăm reciproc.
Îmi apucă o mână dacă liniștea devine tensionată, ca să-mi deseneze cerculețe în palmă. A descoperit el la un moment dat că acolo ma gâdil cel mai mult. Și-n momentul ăla, mă ridic într-un cot și vreau să-i spun că îl iubesc... Dar nu o fac. Și el rămâne tăcut; suntem niște fricoși amândoi – inapți emoțional. Și mă așez la loc, întorcându-mă la cuibul nostru de grauri muți.
Într-o zi, unul din noi va decide că e momentul să terminăm copilăriile. Știm că ne iubim, dar ne e frică de faptul că nu suntem în stare s-o spunem sau s-o arătăm. Ne vom lua în brațe o ultimă oară și vom ști de atunci că, chiar dacă ne vom îndrăgosti din nou (și sperăm să ne îndrăgostim din nou), nimeni nu va mai avea pieptul lui și nimeni nu va mai avea palmele mele. Îmi voi desena singură cerculețe, pe ritmul altui vals.
Nu ne-a scris Shakespeare; nu ne vom sinucide și nici nu vom avea ciocârlii să ne cânte tragedia. Noi vom trăi... așa cum știm, chiar și separați, chiar și singuri.
( Pentru că m-am săturat de toate romanțele contemporane ce se vor tragedii. Uneori, chiar și lucrurile complicate sunt simple.)
-> ficţiune
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu